Fratele meu “pastorul”

                    Daca te uiti la vreo poza mai veche cu fratele meu predicatorul il vei vedea imbracat putin cam saracacios si poate langa o masina ceva mai modesta dar de cele mai multe ori iti sare in ochi silueta lui, este aproape tras prin inel.

         Trecut-au anii si fratele meu predicatorul este de nerecunoscut, costum si cravata de marca, masina folosita acum este una dintre cele mai noi si nu tocmai ieftina, ca doar “robul ” Domnului nu trebuie sa circule cu ce este mai rau. Inconjurat de tot felul de informatichie, o camera foto “tare” cu care sa surprinda realitatea, un laptop micut dar inspirativ de unde sa poata scoate schita pentru predicile in X puncte in lipsa inspiratiei Duhului lui Dumnezeu si nu in ultimul rand tot felul de alte maruntisuri care sa-i faca viata mai usoara ca doar nu scrie nicaieri ca “robul” nu poate fi mai presus de stapan. De altfel “parerea” ca robul nu poate fi mai presus de stapanul sau este mult prea decontextualizata si oricum nu stim daca in greaca super originala nu este un joc de cuvinte care nu face decat sa ne arunce in intunericul atat de simplu al depasirii stapanului.

         Fata lui trasa a devenit rotunda, ceafa cu greu se mai poate deosebi de spinarea unui purcel gata de taiere, burtica ii este numai valuri de parca ar fi credinta deja in forma de colina lipita de stomac, respiratia ii este grea si asuda mult la cel mai mic efort. Este greu cu enoriasii din zilelele noastre care cer foarte mult de la bietul frate si oricum se poate intelege printr-o traducere contemporana ca, a nu lega gura boului care treiera se poate interpreta si: “sa lasam boul sa manance cat ii place ca tot treierat este si acesta.” Sincer sa fiu eu nu prea am vazut boi ingrasati la treierat dupa cum imi este greu sa cred ca predicatori dedicati lui Dumnezeu si turmei Sale se pot ingrasa asa in urma unei munci facute cu cinste si dedicare.

 

         Ochii se bulbuca si grasimile se aduna mai ceva ca pe guitatorii pusi la ingrasare, asta datorita nenumaratelor “vizite pastorale” in tot felul de tabere, a sportului modern practicat de acestia cum ar fi lipirea spinarii de scaunul masinii in “rarele” dar “roditoarele” misiuni la fratii de peste hotare sau pe la diferite conferinte de induhovnicire in locuri ce-i drept mai pitoresti decat pot ajunge vreodata invataceii care stiu bine predica despre zeciuiala, chiar mult mai bine decat consecintele lepadarii de credinta.

         Se pare ca predicatorul nostru a inteles cand Domnul Isus a spus “Eu sunt usa” un lucru mult mai profund: eu sunt “U.S.A.” astfel se explica trecerea oceanului atat de des.

         Inainte omul lui Dumnezeu nu avea timp sa se ingrase, vizitele erau multe si istovitoare. Cei care lucrau cu Duh de la Domnul nu prea aveau cu ce sa se ingrase, grasimile neintunecandu-le mintea si neobosindu-le inima cu zecile de kilograme in plus. Sufereau de reumatism, durerile erau tot de inima dar de inima rea pentru cei ce paraseau pe Domnul sau erau pe cale sa o faca.

         Masina era si ea una veche, “Ucraina” sau “Tohan”, este drept ca avea doar doua roti si doar un om putere, dar se pare ca ajungea la mai multi si mai des decat ajunge bijuteria pe patru roti a fratelui istovit de atata treaba serioasa.

         Predica fratele nostru pe fata lui suferintele Domnului? Predica fratele nostru cu trupul sau? Nu i se bulbuca ochii si nici burta nu strange dune de grasimi din pricina caloriilor arse de prea multe vizite fratesti? Este mai tot timpul in localitate si se insoteste cu cei pe care ii pastoreste? Mereu se scuza ca nu are timp de conferinte si deplasari spre induhovnicire in locuri pitoresti peste mari si tari caci are lucrari cu fratii si cei pe cale sa se piarda? Atunci ai noroc s-ar putea sa fii slujit de un om a lui Dumnezeu.

         Daca insa “fratele” pastoras, creste intocmai ca in povesti intr-o zi cati altii intr-un an, iar fata ii este bulbucata si gafaitul lui, desi persoana de varsta a doua, iti pare ca si sunetul unui trombon, este semn ca “induhovnicitul slujitor” este doar un “fanfarist” care si-a gasit si el pasunea de unde poate “pastori” cat poate duce.

         Drumul croit de acesta te duce acolo unde este el: departe de Domnul si in plina amagire de sine.     

         Fii treaz daca-i asa si schimba-l pana nu ajungi ca el, caci pe urmele cui calci cam tot asa “reusit” ajungi.   

         Sa nu fi auzit fratele meu predicatorul de pacatul imbuibarii sau de cel al lenevirii, ca de cel al nepastoririi turmei precum si de cel al pastoririi de sine inteleg ca nu isi mai aduce aminte.

De la Agora Christi la Piata Demagogilor.

 Maestri precupeti din piata ducerii cu vorba.

A trecut si luna deconspirarii pe blogul Agora Christi si asa cum spuneam, judecata la foarte rece nu a dus decat la buimaceala, cu care deja ne-am obisnuit in acest subiect, in minunata piata a “dezbaterii”.

Dezbaterea, impropriu spus, atat timp cat majoritatea comentariilor au fost cenzurate s-a facut foarte “academic”, in sensul ca cei care au fost prinsi cu trisatul au facut-o la nivel academic si erau chiar “formatatorii” (caci au incercat din rasputeri sa formateze orice opinie contrarie)de opinie, iar cei care au comentat au fost lasati atat timp cat nu s-a abatut de la convingerea acestui grup “antitero”, ca daca tot nu putem decospira neamurile care au vandut pe fratii in credinta cel putin sa buimacim pe cei care ar putea sa o faca

Un mare maestru al pietei a fost Nea Vidu Adonis, om cu scoala si simt al straturilor adanci in aceasta problema a deconspirarii, ne-a redefinit memoria in versiune proprie, a invartit-o deasupra capetelor in mod ieniceresc si ne-a lasat cu gura cascata gandindu-ne cum am putut sa credem limba romana pe cuvant si sa intelegem memoria altfel decat el si anume: memoria care lucreaza la rezolvarea cauzei prin modul in care ne aducem aminte. ¿?

Nea Gheorghita Radu, ne-a prezentat galusca utecistului cu gura plina si deci nevrednic de a emite judecati credibile, precum si judecta dansului “nepartinitore” si “fara” atacul la persoana dupa principiul Pietei Demagogilor, care spune cam asa: ce noi putem, voi n-aveti dreptul. La bascalit pe Daniel Mitrofan care a fost utecist si si-a permis sa aduca la lumina faptele de pacat ale celor ce ne-au fost eroi, acelasi cu autorul cartii Pigmei si uriasi” unde tatal si bunicul lui Nea Gheorghita erau si ei prezenti pe lista neagra. In articolul sau desi atacul la persoana nu era permis, l-a “iubit” si nominal si principial pe Daniel Mitrofan..

Ne-a “hermeneutizat”, dansul fiind un mare hermeneut, pana la punctul in care aproape ne-am fi intrebat daca fiul lui Noe nu a fost cumva pedepsit ca a vrut sa demaste cine stie ce securist infiltrat la locul faptei dezgolirii.

Sa fie asta ipocrizia care ii ajuta asa de mult sa duca demagogia pana pe culmile disperarii noastre? Iar pentru cine nu a inteles, titlul il va lamuri: “Noe si turnatorii”.

Nu va mirati nu este “Noi” este chiar Noe, omul placut lui Dumnezeu, iar turnatorii sunt cei care cu ajutorul noului concept al memoriei varianta Vidu, vom sti unde sa ii punem, in categoria care sa nu semene cu cea care a definit-o deja Dumnzeu a vanzatorilor de oameni. Eventual una a eroilor mai mici ai credintei crestine, doar au facut si lucruri bune.

In urmatoarea runda a intervenit Danut Jemna, care a gasit medicamentul acestei boli care ne-a napadit biserica si anume, recunoasterea crizei identitatii in care ne gasim ca evanghelici.

Cu alte cuvinte problema ar fi criza de indentitate, nu nerezolvarii dupa regulile bisericii aacestui pacat, reguli valabile pana in ziua de astazi in ce priveste disciplinarea pacatului nemarturisit dar, nerespectate in cazul prietenilor, neamurilor etc,.

Rezolvarea pacatelor nemarturisite ale altora, se va face prin rezolvarea crizei identitatii urmand tratamentul asumarii comunitare a pacatelor acelora de catre toti cei care doresc rezolvarea crizei pacatului vanzarii aproapelui.

Ca sa nu intelegem ca demagogia poate avea limite si granitele ipocriziei tind spre punctul infinit al intalnirii paralelor, a aparut”Via positiva”, sa nu spuneti ca nu ati ghicit cine putea sa o faca cel mai bine? Nea Gheorghita, care in urma criticilor articolului sau precum si a intentilor nu tocmai cinstite s-a gandit sa impinga atitudinea sa la maximul de suportabilitate si ne propune infiintarea unor comitete olimpice de judecata.

O face puctual si categoric crezand ca, odata cu intelegerea problemelor de memorie si in criza de identitate in care ne aflam dar, din care dorim sa iesim bineinteles, suntem pregatiti cel putin sufleteste sa constituim comitetele olimpice.

Nu ati intuit? A sosit si runda lui:…..Daniel Farcas.

In runda lui Farcas suntem invatati a intelege bine ca papura nu se poate decoji decat de maestru si aceasta in scop precis, didactic. Ne ia si ne ivarte in jurul degetului continuand teoria lipsita de realism a gasirii unor membrii imaculati care sa compuna comitetele olimpice de judecata.

Bineinteles ca nu ataca persoane ca predecesorii sai dar, ne dezvinovateste persoane si nu principial, ci la modul nominal si “fara” alte interese ascunse. Nu stiu poate trebuie luat pe cuvant. Totusi ma indoiesc din moment ce dezvinovatirea celui in cauza apare asa, tangetial, facandu-se referire la reactia nepotrivita a “adunaturii internaute” fata de o “marturisire” sincera si completa, care a starnit reactii dubioase.

Nea Farcas a uitat ca problema nu era mediul, respectiv internetul si nici faptul ca a marturisit, mai degraba reactiile au fost starnite de ceea ce nu era de fapt nici marturisire, nici completa si tare dubioasa in ceea ce priveste sinceritatea.

Ne aflam intr-o stare in care memoria nu este ceea ce ar trebui, intr-o criza profunda de identitate, intr-o neinvrednicire a judecarii prin tineretea utc-ista si intr-o stare de “adunatura” care ar trebui in mod normal sa ne faca sa intram noi insine sub disciplina bisericii.

Buimaceala este completa.

Rezolvarea la rece s-a dovedit inghetata bocna, iar  noi “adunatura internauta” ar trebui sa o stergem pana nu ne ia capul disciplina definita in termenii bimacelii, de maestri precupeti din piata ducerii cu vorba.

Judecata la rece, foarte rece!

Judecata la cald, la rece si cea dupa voia lui Dumnezeu Mi-a venit in minte acest titlu, dupa ce am citit pe blog-ul  Agora Christi, cum ca ar urma in luna februarie analizarea la „rece” a problematicii : turnatorii la securitate. 

Cate feluri de judecata avem? Pai dupa cum am spus deja cred ca le-as imparti in trei. 

Prima este cea la cald, care se declanseaza o data cu incidentul sau dupa el dar care face o legatura stransa intre emotional si rational, uneori primand emotionalul ea duce la riscul luarii unor decizii si manifestari care nu sunt nici sanatoase, nici de folos:

Ex.      Ai primit o palma pe nedrept, urmatoarea miscare este sa raspunzi cu mijloace daca nu egale, dand o palma inapoi, atunci cel putin din aceeasi categorie si care au la baza fie „indreptarea-echilibrarea” situatiei, fie resentimentele. 

Nu de putine ori aceasta judecata folosita de cel in cauza, respinsa de cei ce analizeaza la „rece” dar care si ei se impotriveste vointei lui Dumnezeu. 

A doua judecata este cea la rece, cea care nu are nimic cu evenimentul in sine, dar care se considera obiectiva, in ciuda tuturor prejudecatilor din noi, si care in general condamna judecata si manifestarile „la cald” si care tine prea putin cont, atat de Dumnezeu, cat si de cel ce a patimit. Ea condamna in general actul, uneori persoana, cere eventual repararea daunei -in cazuri fericite si acolo unde aceasta se mai poate face, dar esueaza la capitolul vointa lui Dumnezeu, nu cea teoretica, ci la cea esentiala si care se gaseste  numai concretizand judecata prin aplicarea ei in mod practic si concret. 

Ex.      Ai primit o palma intoarce obrazul. Eventual trebuie ca cel vinovat sa-si ceara iertare. Caz aproape fericit. 

Cea mai dificila judecata este cea dupa voia lui Dumnezeu si anume, cea in care se condamna pacatul, judecata la cald -partinitoare, subiectiva si cu consecinte neprevazute, precum si judecata la rece -fatarnica, care nu se identifica nici cu cel prejudiciat nici, cu cel vinovat, pana intr-acolo incat la ora bilantului este greu sa desprinzi concluzia legat de cine este vinovat si cu atat mai putin ce trebuie facut in vederea depasirii situatiei.  

In plus judecata lui Dumnezeu are in vedere ambele parti implicate, consecintele posibile, asumarea responsabilitatii si trasarea unui drum mai bun pe care sa poata umbla impreuna si victima si opresorul in dragoste si cu pacatul indreptat. 

Ex.      Ai primit o palma (depasesti judecata la cald si eviti sa lovesti), intorci obrazul (judecata la rece aplicata in forma pura) dar il iubesti pe cel ce te loveste (ai depasit si judecata la cald si cea la rece si ai ajuns la judecata lui Dumnezeu). Acum cei chemati sa judece actul judeca la rece (nefiind ruda cu cei implicati si nici prieteni de vreun fel) decreteaza: unul trebuia sa intoarca obrazul, altul sa nu loveasca si daca a facut-o sa-si ceara iertare -au gresit eventual amandoi, neimplinind capitolul, paragraful sau versetul, concluzia este una dintre multele posibile. 

Cand cei ce judeca dupa voia lui Dumnezeu sunt chemati sa judece, o fac la cald (caci inteleg si simt prin ceea ce a trecut cel lovit dar si cel ce a lovit), o fac la rece(ce trebuia facut in astfel de situatii, intors obrazul, incetarea lovirii, stapanirea maniei, a impulsurilor etc) si trec la faza cea mai frumoasa care aduce de regula vindecarea, este pilduitoare pentru cei ce vor trece prin aceeasi problema si va aduce ceea ce este cel mai important in orice problema, in vederea tuturor -actori sau specatori- starea placuta lui Dumnezeu: iertarea oferita celuilalt celui vinovat, parerea de rau si condamnarea faptelor de catre insususi vinovatul precum si de catre ceilalti, mustrarea celui vinovat si prin aceasta condamnarea raului savarsit, disciplinarea celui vinovat astfel incat oricine sa inteleaga rusinea, vina si consecintele si indemnarea la umblare in dragoste a celor doi atunci cand procesul este complet. 

Procesul este complet atunci cand cel palmuit ofera iertarea, cel ce a plamuit isi cere iertare si marturiseste parerea de rau pentru cele infaptuite, dorinta celor doi de aface voia lui Dumnezeu si de a se iubi, precum si condamnarea publica din partea celor ce au judecat  fapta, a persoanei vinovate si indemnul pentru „spectatori” de a fi cu luare aminte. 

Deci judecata noastra sa fie dupa voia lui Dumnezeu, nici la cald, nici la rece si aceasta sa urmareasca stabilirea modului in care Dumnezeu priveste conflictul sau problema, solutionarea sa si tinta pe care o traseaza pentru cei doi precum si pentru pontentialii actori. 

Acolo unde nu se condamna pacatul, nu se marturiseste de catre cei vinovati, nu se disciplineaza cei vinovati, nu se ajuta cei implicati sa porneasca pe calea iubirii, nu ramane decat o judecata la rece care nu face decat sa nasca frustrai si dureri in plus pentru cei nevinovati, sa saraceasca pe cel vinovat de condamnarea pacatului sau si a persoanei sale -prin aceasta vaduvindu-l de sprijinul inspre pocainta.

Totodata in cazul celui vinovat prin neimplinirea celor de mai sus se hraneste tupeul, mizeria sufleteasca si in plus aceasta atitudine este de o gravitate periculoasa si aducatoare de rau ca nepilda pentru „spectatori”, cei care atunci cand vor fi ispititi vor avea nesansa sa vada in atitudinea unei judecati nedrepte posibiliatea de a faptui aceleasi lucruri rusinoase fara a le fie trasata harta rusinii si a pacatului, de catre cei ce aveau responsabilitatea sa o faca. 

Judecata la cald si cea la rece raman sub judecata lui Dumnezeu ca fiind ceea ce sunt bune de nimic si aducatoare de rau. 

Iar la urma o intrebare: De ce folos i-ar fi cuiva daca in urma unei judecati a faptelor ar auzi doar vorbe.

Raspuns: A doua oara nici nu l-ar mai interesa ce se spune. 

Dumnezeu sa ne ajute sa judecam dupa voia Sa, cu dragoste, intelepciune, claritate si nu in ultimul rand asa cum o cere El, nu cum ni se pare noua si ne scuteste de efort si responsabilitate.